Vernisaj expoziție „Tăcerile din cetini"

Pentru o parte a membrilor Clubului Fotografilor Iași, actul fotografic ține în primul rînd de regăsirea acelui mod existențial care i se potrivește umanității dar pe care ea, rătăcită pe căile unei tragice civilizații, continuă să îl refuze. De aici, multiplele mobilizări pentru turele în „natură”, adică în acele locuri în care nu (prea) mai funcționează măsluirile existențiale ale agresivei noastre oicumene.

Retrăirea, fie și numai pentru cîteva zeci de minute, a adevăratei lumi de care se leagă fibra noastră intimă este îndeajunsă răsplată pentru aceste escapade, făcute în limita posibilităților materiale și de timp, însă, de-a lungul anilor, fericiții călători au avut mereu generozitatea să împărtășească și celorlalți sublimul experienței lor. De aici tendința de a perfecționa genuri precum fotografia etnografică ori de natură, de peisaj, de „viață sălbatică”, apelînd eventual la portret, portret animalier ori macrofotografie. Pe această direcție a înaintat și una dintre cele mai dedicate prezențe ale grupului în cauză, Mihaela Burlacu, care însă, prin expoziția „Tăcerile din cetini” (de distins și numerologic: între 21.11 – 11.12.2022, la Galeria „La Gard”; vernisajul, cu proiecții pe fond muzical, la 22.11, în sala „Diotima” a Casei de cultură), face dovada unei salutare radicalizări, ca tehnică și ca mesaj.

Într-adevăr, artista exclude, în cele mai bine de 50 de imagini, prezența umană, nu doar ca portret ori siluetă, dar chiar și cea sugerată de vreo scîndură, de vreo cabană, animal domestic, pilon de rețea, cărare ori marcaj turistic. Subiectele sînt, mai toate, pur silvice (apar și cîteva panoramări de creste, dar tot peste freamătul codrilor) și, fascinat de înalta viețuire ce ți se dezvăluie, nu ai decît să te pătrunzi de evidența că nesfîrșita violență antropică pare a fi fost, în sfîrșit, dată la o parte și să înțelegi că, vorba lui Eminescu, „planetul ce ne poartă cugetă adînc și sfînt”.

Căci expozanta știe să vadă și, dincolo de condiția de manifest ecologic ori de superior eseu fotografic, cheamă de fapt la contemplarea barbariei noastre, în contrast cu adevărata civilizație, pe care o așteaptă de la noi bătrînii pădurii, miile de mii de ramuri, de trunchiuri, de cetini, de creste de brazi… Pînă atunci, ei etalează, în cadre care par a li se supune, ca umbre de mărturii, o rețea rizomatică, o viguroasă frăție a vieții, de care și neamul omenesc pare a fi fost în stare, cîndva – sugestia de anamneză se obține și din preferința pentru pîcle, cețuri, griuri hibernale, la care se adaugă mai multe poematice supraimpresiuni.

De altfel, se profită de sugestiile aduse, prin anii 1980, de arta fractală, cu dezvoltarea prodigioasă a cîte unui motiv, dar și de estetica tapiseriei populare, de vreme ce perspectiva albertiană este evitată și suprafața (adeseori, mai curînd) picturală se consumă în ritmuri lineare ori în bumbi cromatici de toată delicatețea. Chiar și grandiosul geologic pare să cadă în pragul fabulosului viețuirii vegetale și este un punct de onoare să obții textură și tonuri din mușchiul îngălbenit pe coaja copacului ori din siluete de trunchiuri desfrunzite. Rareori un artist a pus atîta obstinație în a căuta în natură adevărul – și, mai ales, Adevărul, așa cum fac pustnicii! – încît se poate spune că, prin aceasta, lirismul școlii de pictură ieșene și-a găsit un debușeu dintre cele mai sigure în mediul, încă atît de subestimat artistic, al fotografiei.

Nu se cuvine a fi trecută cu vederea (ținînd cont și de perioada expozițională, ce cuprinde sărbătoarea Sfîntului Andrei, vechiul an nou dacic, apoi Ziua națională) nici dimensiunea curat patriotică a manifestării, chemarea de a ne regăsi echilibrul regăsindu-ne țara – de nu cumva ultima care mai poate cînta din asemenea codri. Cu atît mai mult se înalță zgomotul pe care îl fac tăcerile din cetini. Poate că el va fi ascultat cu urechea inimii și, odată cu el, și cei care îl îndreptățesc.

Text: Ioan Răducea