După un an atipic și absolut ciudat din punctul de vedere al călătoriilor permise, septembrie a fost cel mai generos spectacol la care am putut să particip în mijlocul naturii, printr-un concurs de împrejurări și „o mână de prieteni în asfințit” ce au făcut din Creasta Sudică a Pietrei Craiului o poveste care mi-a marcat existența.
Am mai scris despre asta, într-un articol mai plin de cuvinte pentru că fotografia în Piatra Craiului devine posibilă după ce știi cam ce te așteaptă și cam cum să reacționezi la înălțime, dar cu toate acestea există o poveste în imagini pe care aș vrea să o împărtășesc celor care iubesc muntele și deopotrivă fotografia. După cum mă exprimam și pe blog, am fost luată prin surprindere de îndrăzneala căprioarelor de fi atât de aproape de oameni și de blândețea lor, am fost neîncrezătoare în abilitatea mea de a urca cu tot cu teleobiectiv, așa că am fost nevoită să mă mulțumesc doar cu obiectivul de kit de la camera foto (28-70mm) și cu telefonul care m-a ajutat să prind câteva imagini mai wide.
Nu sunt învățată să nu muțesc și să nu îngheț la propriu de emoție când văd căprioarele și caprele negre în lumea lor așa că până m-am mișcat să îmi schimb setările de la fotografia de peisaj la cea de viață sălbatică, cu regretul la purtător că undeva la cabană mă aștepta teleobiectivul, am reușit să fur câteva momente din viața necuvântătoarelor din Crai, chiar dacă nu la calitatea pe care mi-aș fi dorit-o.
Peisajele amețitoare care se dezvăluiau din necunoscut odată cu ceața care ne-a însoțit aproape jumătate din drum au mai prins contur pe senzorul aparatului meu foto acolo unde cărarea părea sigură, dar au fost și zone unde doar sufletul meu a fost amprentat ireversibil de ceața lăptoasă alergând cu repeziciune pe stânca alb lucioasă, amestecată cu verde crud în soarele indecis și care vor rămâne cumva un fel de poveste între mine și acele momente unice ale mele cu muntele și ale muntelui cu mine. Cred că fiecare picior care calcă pe acolo scrie împreună cu muntele o poveste diferită, pentru că niciodată muntele nu-și respiră cețurile și nu-și crește iarba la fel. Cu promisiunea că data viitoare voi fi mai pregătită pentru fotografiat, cu lecția răbdării învățată, cu tot ce am nevoie la mine (am constatat că am luat mai multă mâncare decât mi-a trebuit, acum știu că am nevoie doar de multă apă, de teleobiectiv și ceva simbolic de ronțăit 🙂 ), vă las să colindați pe muntele care pentru mine înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât promisiune: Piatra Craiului.
Neculau Catalina
